Fotbalul si politica

Azi am fost la un curs. La ora 15, ni s-a dat a 3-a pauza a zilei pentru ca telefonul trainerului suna – cineva ii comunica rezultatul. Am putut sa constat ca in cateva minute toata lumea a inceput sa discute aprins. Parca erau momentele de dupa penultimul meci pentru calificarea nationalei la un campionat mondial. Un meci pe care echipa il pierduse, dar mai avea totusi o sansa, una mica, sa bata in ultimul meci, chiar daca acesta avea sa fie unul foarte greu.
Ca si in cazul fotbalului, toti pareau ca sunt foarte siguri pe ce zic, stiu foarte multe despre subiect si pot polemiza cu oricine, oricat. Daca ascultai mai atent puteai constata cu usurinta ca gradul de informare era destul de redus si parerile erau preluate de la altul din grup. Cate unul mai aducea cate o critica la adresa presedintelui, ca nici el nu a fost usa de biserica, sau ceva la fel de ambiguu, afirmatie la care nimeni nu comenta sau punea intrebari. Ca si atunci cand se mai trezeste cineva sa spuna ca da, si romanii au avut momentele lor nu tocmai reusite, ca poate meritau sa ia bataie. Dar in esenta toti sunt tristi, mai ales pentru ca putini se asteptau la un asemenea rezultat, si mai spun cate ceva parca pentru a se consola pe sine.
Asemanarea care surprinde cel mai tare e cea legata de asteptarile pentru viitor. In ambele cazuri asteptam cu sufletul la gura meciul final si ne concentram crezand ca asta ii poate ajuta pe jucatori, respectiv presedinte sa invinga. Cel mult organizam niste mici demonstratii de strada, dar nimic substantial. Daca in cazul fotbalului nu putem face mai mult, in ceea ce priveste politica nu facem pentru ca suntem prea ocupati sa urcam in ierarhia profesionala pana la 19, prea preocupati dupa 19 sa ne uitam la televizor si sa aflam ce mai fac Irinel si Monica si prea obositi ca sa nu dormim apoi.
In mod firesc insa, vom sta cu sufletul la gura la meciul decisiv, impacati ca l-am “sprijinit” cat de bine am putut pe primul presedinte al Romaniei care a condamnat “explicit si categoric” sistemul comunist. Iar daca va pierde meciul, vom spune, resemnati, ca am avut ghinion si de data asta. Deh..se pare ca cineva acolo sus nu ne iubeste suficient cat sa ne faca treaba.

Fratele cel mare

Am aflat cu stupoare ca viata mea si a celor din jurul meu nu e atat de intima cum am tins sa cred. Defapt, realizez tot mai mult ca societatea noastra se apropie de cele occientale in ceea ce inseamna incalcarea dreputului la intimitate. Desi societatea in care traiesc are norme democratice in realitate seamana tot mai mult cu una Orweliana.
Concret. In primul rand am aflat ca membrii unei banci iti pot urmari tranzactiile pe care le-ai facut si unde, si mai mult, sa urmareasca vizual momentul in care ai facut o retragere de la un bancomat. Daca primele doua sunt oarecum (insist putin pe oarecum) normale, ultimul aspect este de-a dreptul inacceptabil din punctul meu de vedere. Dar nu luat asa ca sine statator ci grupat cu celelalte; inseamna ca anumiti oameni (nu neaparat importanti - dar nu asta e relevant) dintr-o banca pot sa vada unde ai mers (eventual cu cine), cand si cati bani ai retras sau ai depus. Poate parea ridicol ceea ce zic dar cred ca monitorizarea merge mult prea departe. Seamna mult prea mult cu Big Brother.
Al doilea lucru, care m-a socat mult mai mult, este ca Vodafone poate sa vada cui i-am dat telefon si cui i-am trimis mesaje. Dar mai frapant este ca poate sa vada continutul mesajelor. Poate nu m-am exprimat prea bine folosind termenul "compania". Compania aici inseamna aproape orice angajat. Daca prietena mea lucreaza la Vodafone poate sa vada pe cine am sunat, cand si cui si ce mesaj am trimis. Daca ar vedea prietena nu ar fi o problema asa mare (pentru unii :) ) insa in momentul in care poate sa vada orice angajat e ca si cum viata mea ar deveni publica. Iarasi poate mi se pare doar mie inacceptabil dar tot cred ca mi (ni) se incalca dreptul la intimitate.
Mai trist e ca eu cred ca acesta e doar inceputul. Incetul cu incetul ne vom obisnui toti cu gandul ca cineva acolo ne urmareste...

Integrarea si plafonarea

Am fost in Piata Universitatii in seara de Joi ca sa il sustin pe (inca) presedintele Romaniei in ceea ce cred eu ca a fost mazilirea fara scrupule a unui sef de stat de catre oligarhia finainciara din tara. Mult timp am crezut ca cel care avusese atatea victorii politice mai mult sau mai putin asteptate va razbi si de aceasta data. Nu stiu de ce am crezut ca politic, Traian Basescu este prototipul invingatorului. Nu am fost niciodata un mare fan al sau dar am apreciat spiritul de om dintr-o bucata al acestui personaj si capacitatea sa de a realiza mult din aproape nimic, in afara de capacitatea sa de a razbate. Ei, de data aceasta cred ca el a fost invins. Poate nu decisiv, dar totusi invins. De ce? Cum s-a ajuns aici? De ce s-au intamplat toate aceste evenimente, poate nu e competenta mea sa judec.
Am descoperit insa o lume moale, sictirita si indiferenta la tot ce se intampla pe scena politica. Ma uit in jur si vad tipare, nu idei, roboti nu revolutionari. As fi vrut sa traiesc vremuri mai tumultoase. Spre nesansa mea tot ce vad acum e un progres mediocru spre o societate mediocra, luminata de minti si idei mediocre. Trist.

Introducere

Acesta este blogul echipei SmartThinking folosit pentru Olimpadele Comunicarii 2007. Cheers!